Omilia Emineței Sale Salvatore Cardinal De Giorgi

Omilia Liturghiei de încheiere a Forumului Internațional al Acțiunii Catolice – duminică, 26 august 2012

1. Doamne, la cine vom merge? Tu ai cuvintele vieţii veşnice iar noi am crezut şi ştim că tu eşti Sfântul lui Dumezeu.

Afirmaţia de credinţă, de încredere, de fidelitate izvorâtă din inima lui Simon Petru ca răspuns la întrebarea provocatoare a lui Isus – ca şi concluzie a discursului despre pâinea vieţii – se naşte din senin chiar şi în inima noastră la finalul celei de-a VI-a Adunări a Forumului Internaţional al Acţiunii Catolice, găzduită cu ospitalitate evanghelică de Sfânta Biserică din Iaşi, căreia îi mulţumim în persoana zelosului Păstor, PS Petru Gherghel, în dinamica Acţiunii Catolice diecezane, în asociaţile parohiale şi în credincioşii prezenţi aici.

Zilele acestea am trăit experienţa pascală a celor doi ucenici din Emaus, într-un climat de rugăciune, de studiu şi de fraternitate bucuroasă, plin de speranţă. Am simţit prezenţa vie a lui Isus cel Înviat în mijlocul nostru.

Ni s-a adresat cuvântul său de viaţă prin ceea ce am trăit, spus, ascultat, dar mai ales prin Mesajul cel luminos al Vicarului său pe pământ, Sfântul Părinte Benedct al XVI-lea, căruia îi reînnoim cu recunoştinţă afecţiunea noastră filială dar şi fidelitatea la Magisterul său.

L-am contemplat şi recunoscut mereu nou în frângerea pâinii Euharistiei, formă dădătoare de comuniune şi forţă care propulsează misiunea Bisericii, care astăzi îşi propune mai ales evanghelizarea pentru promovarea credinţei.

Ne-a fost încredinţată această misiune de către fericitul Ioan Paul al II-lea acum douăzeci de ani când, prin inspiraţia extraordinară a neuitatului Serv al lui Dumnezeu Card. Eduardo Pironio, a fost instituit Forumul, care cu focul viu al Spiritului se vede extinzându-se în inima Bisericilor particulare în slujba lumii.

Ne-a fost reîncredinţată prin încrederea Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea care – cu privire la cea de-a XIII-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor pentru Noua Evanghelizare şi a Anului Credinţei ce se va desfăşura în octombrie – cheamă toate grupările ecleziale să se implice în această acţiune cu harul specific propriei identităţi.

Este semnificativ, iar pentru voi şi stimulant, faptul că în Instrumentum laboris al Sinodului în grupările laicale se citează o dată doar Acţiunea Catolică.

La apelul Papei, Forumul i-a adresat datoratul răspuns, îndreptând atenţia asupra acestor două evenimente de har, cu referire particulară la rolul specific pe care A.C. şi-l propune în virtutea vocaţiei sale particulare, a carismei sale speciale şi al slujirii singulare, precizate de Magisterul Conciliar şi postconciliar, subliniate de sfântul Părinte, pe care nu trebuie să le uităm.

Le-aţi tratat cu competenţa doctrinală şi pasiunea eclezială care vă caracterizează, într-un dialog deschis, senin, constructiv. Şi nu le voi re-evoca acum.

 2. – Mă limitez doar – la lumina cuvântului lui Dumnezeu pe care tocmai l-am ascultat – să subliniez unele condiţii şi cerinţe fundamentale pentru credibilitatea şi eficacitatea noii evanghelizări, atât la nivel personal cât şi la nivel asociativ.

Prima este fidelitatea la Botezul nostru, care construieşte poarta credinţei de la care a început itinerariul sfinţeniei spre poarta gloriei.

Prima lectură este pusă sub semnul actului de fidelitate spre Dumnezeul legământului cerut de Iosua către toate triburile lui Israel după trecerea Iordanului şi înante de a intra în pământul promis: slujirea Dumnezeului părinţilor sau zeilor străini.

La profesiunea clară şi hotărâtă: “Cât despre mine şi casa mea îl vom sluji pe Domnul”, îi reverberează ecoul răspunsului la fel de clar şi hotărât al poporului: “Şi noi îi vom sluji Domnului, pentru că este Dumezeul nostru”. Acesta este răspunsul credinţei noastre.

Iar dacă Iosua era preocupat de posibila contaminare a credinţei părinţilor care au avut contacte cu popoarele idolatre, şi Biserica este la fel de preocupată cu privire la provocările pe care culturile supremaţiei le propun mereu şi persuasiv contra credinţei noastre. Gândiţi-vă la secularismul agnostic şi ştiinţific, care îl pune pe Dumnezeu în paranteză şi îl induce pe om să aibă un trai ca şi cum Dumnezeu nu ar exista; la materialismul lumesc preocupat doar de prevalenţa bunăstprii materiale, la relativismul etic nihilist, permisiv şi libertin.

Nu putem însă să notăm cu amărăciune că mai ales în Ţările cu un creştinism străvechi credinţa multor creştini apare obosită, demotivată, pâlpâindă sau stinsă atât din cauza unei prea puţine cunoaşteri a adevărului credinţei (este vorba despre analfabetismul religios) cât şi din cauza fracturii dintre credinţă şi viaţă.

 3. Sunt provocări care trebuie înfruntate mai ales încredinţându-ne în harul nesecat al Domnului Isus, Autorul perfecţiunii credinţei, de invocat mereu în rugăciune, prima dintre clasicele şi mereu validele misiuni ale A.C.: rugăciune, studiu, acţiune şi sacrificiu.

El este cel care ne-a chemat, consacrat şi trimis pentru a colabora cu El în misiunea neobosită pentru mântuire, făcându-ne participanţi prin Botez la tripla sa slujire, sacerdotală, profetică şi regală: un dar de iubire, care este o misiune de iubire pentru toţi.

El este Evanghelia perpetuă, neschimbată şi eternă pe care suntem chemaţi să o cunoaştem mai profund, să o celebrăm cu mai multă credinţă, să o trăim mai coerent şi să vestim mereu cu entuziasm nou într-o lume care schimbă profund şi rapid, în contextul globalizării, caracterizată de închideri şi refuzuri, de moduri de gândire şi de trăire care sunt departe de Dumnezeu, dar şi de deschidere şi posibilităţi noi de vestire pe care nu le putem ignora: tocmai de aceea Papa ne-a spus să fim atenţi la semnele timpurilor pentru a fi mereu “laboratorul ‘globalizării solidarităţii’ şi a dragostei”.

Suntem chemaţi să-l vestim cu ardoare nouă, cu metode noi, cu expresii noi, pentru a-l face cunoscut pe Cristos oamenilor, pentru a-i face să se întâlnească cu El şi să redescopere frumuseţea, fascinaţia şi noutatea mereu nouă a Evangheliei sale.

4. Nu putem însă să-i ajutăm pe fraţii noştri să-l întâlnească pe Cristos dacă noi nu l-am fi întâlnit deja. Acesta este mesajul din Emaus. Întâlnirea celui Înviat înseamnă, precum cei doi ucenici, să ne lăsăm luminaţi şi hrăniţi de El, care în aceste duminici s-a prezentat ca şi pâinea de viaţă coborâtă din cer, pâinea cuvântului său care schimbă inima omului şi pâinea în trupul său, dăruindu-i viaţă din belşug.

“În el – scria Papa în Scrisoarea cu ocazia începutului Anului Sfânt – se află împlinirea oricărui travaliu şi suspinări a inimii omeneşti. Bucuria iubirii, răspunsul la drama suferinţei şi a durerii, puterea iertării în faţa jignirii primite şi izbânda vieţii în faţa golului morţii, totul îşi găseşte împlinirea în misterul Întrupării sale, în a se face om, în împărtăşirea cu noi a slăbiciunii omeneşti pentru a o transforma prin puterea Învierii sale”.

Aşadar doar El trebuie să fie vestit, doar pe El trebuie să-l întâlnim şi să-l facem să se întâlnească prin dinamismul şi bucuria celor doi ucenici din Emaus, cu bucuria neoprită a Cincizecimii.

5. Suntem chemaţi, de asemenea, să vestim Evanghelia sa, cu credinţă, integral, fără compromisuri, fără rezerve, fără a o modela pe om, aşa cum scria Sfântul Paul galatenilor.

Examplul ni l-a dat Isus în Capernaum. Chiar dacă cuvântul său pare dur în faţa mulţimii care nu a înţeles semnificaţia înmulţirii pâinilor, chiar dacă mulţi dintre ucenicii săi l-au abandonat, el nu face rabat de la adevărul anunţat, ci îl repropune cu putere şi îl precizează în mod riguros astfel încât îi provoacă chiar şi pe însăşi apostolii săi.

Ca şi evanghelizatori, nu putem să preferăm opiniile noastre în locul adevărului Evangheliei, aşa cum sunt garantate de Magisterul Bisericii, care este unicul interpret autentic cu privirea la acestea, aşa cum a vrut Domnul.

Fidelitatea Magisterului Bisericii este o caracteristică splendidă a Acţiunii Catolice, care în misiunea sa de nouă evanghelizare trebuie să strălucească cât mai clar şi exemplar.

Gândiţi-vă, spre exemplu, la Evanghelia căsătoriei şi a familiei, al cărui mister şi cărei măreţie ne-au fost amintite de sfântul Paul în cea de-a doua lectură, ca şi participare şi manifestare a iubirii lui Cristos pentru Biserică…

Din păcate astăzi valorile sale sunt puse sub semnul dubiului chiar şi de către creştini, care se unesc sau se asociază cu cei care ar vrea să pună în ilegitimitate familia – separând-o de fundamentul său natura, şi pentru noi sacramental – căsătoria, uniunea de nedesfăcut a unui bărbat şi a unei femei pentru o comuniune de viaţă şi de iubire după proiectul lui Dumnezeu, care nu se poate altera fără a alterarea şi compromiterea societăţii însăşi.

6. De asemenea, suntem chemaţi să anunţăm Evanghelia, nu singuri ci împreună, împreună cu toate componentele diferite ale Bisericii, cu harul comuniunii care dă credibilitate ştirii cu puterea co-participării şi a co-responsabilităţii care o face atractivă şi eficientă, aşa cum a fost şi pentru prima comunitate creştină.

Aceasta este caracteristica cea mai eclezială a A.C. în care raporturile familiare dintre laici şi păstori, dorite de către Conciliu şi subliniate de Sfântul Părinte pentru o mai mare eficienţă a misiunii, au ganaţia unei istorii îndelungare, consolidate de exemplul laicilor şi a păstorilor sfinţi.

7. Dacă eficacitatea evanghelizării depinde mai ales de harul celui care ne-a trimis, credibilitatea sa depinde de mărturia celor care am fost trimişi, de sincera şi perseverenta înclinaţie spre sfinţenia la care suntem chemaţi cu toţii în cele mai comune condiţii şi situaţii ale vieţii.

În această perspectivă Anul credinţei este o invitaţie la o atutentică şi reînnoită convertire la Domnul, pentru a păşi în acea viaţă nouă pe care am primit-o prin Botez şi care plăsmuieşte întreaga noastră existenţă umană spre noutatea radicală a învierii, a unei iubiri primite în dar: tocmai de aceea trebuie să fie dăruită ca şi experienţă de har şi bucurie.

Locurile privilegiate ale sfinţirii voastre ca şi laici sunt aceleaşi cu cele ale misiunii voastre: toate realităţile temporare, de animat în mod creştin, precum familia, cultura, munca, economia, sportul, precum şi, în mod particular astăzi, politica. Voi vă sfinţiţi în lume şi pentru lume, fără a ieşi din lume, însă fără a fi ai lumii.

Ne-a amintit acest lucru chiar Papa în Mesajul său: “Chemaţi astăzi pentru a reînnoi misiunea de a păşi pe calea sfinţeniei … oferiţi-vă disponibilitatea pentru participarea la toate nivelurile vieţii sociale, culturale şi politice, având mereu în vedere binele comun”.

Ne-a transmis acest lucru acum câteva zile prin Mesajul către A.C. din Argentina la Radio Vatican: “Grupurile noastre sunt săli de gimnastică pentru sfinţenie. Fiţi generoşi, primitori şi solidari şi mai ales comunicatori ai frumuseţii credinţei” pentru a “contribui la crearea unei culturi populare, de larg acces, pozitivă pentru a forma persoane responsabile, capabile de a se implica în slujba Ţării”.

Tocmai de aceea Scrisoarea adresată cu ocazia începutului Anului Credinţei ne invită să ne fixăm privirea “spre cei care prin credinţă, de-a lungul veacurilor, oameni şi femei de toate vârstele, au mărturisit frumuseţea urmăririi Domnului Cristos acolo unde erau chemaţi să mărturisească fiinţa lor de creştini: în familie, la serviciu, în viaţa publică, în exercitarea carismelor şi a slujirilor la care su fost chemaţi”. Istoria Acţiunii Catolice este bogată în aceste mărturii de credinţă, formate în şcoala de sfinţenie laicală.

Îmi permit doar să mai amintesc faptul că ultimul înscris în rândul Fericiţilor în 29 aprilie a anului trecut, italianul Giuseppe Toniolo, născut în Treviso în anul 1845 şi mort în Pisa în anul 1918, a cărei figură mi-a apărut în aceste zile ca fiind în uniune cu fiecare dintre voi.

Apostol al familiei (ca soţ exemplar şi părinte a şapte copii),  al catedrei (ca şi docent de înalt prestigiu) şi al vieţii publice (ca şi fondator al A.C. şi animator al mişcării catolice în Italia), se impune spre admiraţia noastră pentru credinţa sa de neclintitit în Biserică, pentru entuziasmul său în apostolat, pentru implicarea sa constructivă şi competentă din punct de vedere cultural şi social, dar mai ales pentru viaţa sa interioară şi dorinţa sa de sfinţenie care îl făcea să spună: “Vreau să fiu sfânt”. Şi urmărind o înţeleaptă regulă de viaţă spirituală – care pare să corespundă, anticipând, ceea ce se sugerează în Decretul Apostolicam Actuositatem şi în Exhortaţia Christifideles laici, a şi reuşit să devină.

Acestea, prin mijlocirea Fecioarei Maria, Steaua noii evanghelizări şi Regina Acţiunii Catolice, le cer Domnului prin această jertfă a sa şi v-o doresc din inimă vouă şi mie.