Cardinalul Salvatore de Giorgi: Redescoperiţi frumuseţea credinţei

Interviu cu ES cardinal Salvatore De Giorgi 

– Eminenţă, vă mulţumesc pentru disponibilitatea de a răspunde la câteva întrebări. Pentru început, v-aş ruga să faceţi o scurtă incursiune în istoria dvs. personală.

Am 82 de ani. M-am născut în Italia, în Puglia, în Vernole (Lecce) la 6 septembrie 1930. Am intrat în seminar la 11 ani, în anul 1941, şi am fost hirotonit preot în anul 1953. Am avut diferite misiuni în dieceză. Din anul 1958 am fost numit paroh într-o parohie nouă, undeva la periferie. În anul 1973, după 20 de ani preoţie, Paul al VI-lea m-a numit episcop auxiliar de Oria, o dieceză din Puglia, în provincia Brindisi. În anul 1978 am devenit episcop titular. După trei ani, în anul 1981, Ioan Paul al II-lea m-a transferat la Foggia ca arhiepiscop, inclusiv pentru două dieceze mici din Puglia. Papa a vizitat Foggia şi după trei luni m-a transferat în Arhidieceza de Taranto. După doi ani şi jumătate, când credeam că o să rămân mai mult în arhidieceză, am fost chemat la Roma pentru a fi numit asistent general al Acţiunii Catolice Italiene. În anul 1991 am devenit şi asistent general al Forumului Internaţional al Acţiunii Catolice, misiune care, conform Statutului, este de maxim două ori pentru trei ani. Astfel, în anul 1996, papa m-a numit arhiepiscop de Palermo, în Sicilia. În anul 1998 am fost ales cardinal al Bisericii Catolice. Conform normelor, la vârsta de 75 de ani am făcut cerere de retragere din misiunea de arhiepiscop de Palermo, iar acum sunt la Roma în serviciul papei.

– Aveţi o istorie bogată cu multe misiuni. Ce vor să spună cuvintele pe care le-aţi ales ca moto pe stema episcopală: „In caritate pax” („În dragoste pace”)?

Erau pe atunci timpuri dificile, chiar şi pentru Biserică. Existau contestări peste tot. Anii 1963. Am dorit să pun pe stema mea un mesaj, mai întâi pentru mine şi apoi pentru aceia pe care trebuia să-i slujesc şi să-i iubesc. Pacea înseamnă întotdeauna iubirea lui Cristos. Când trăim în iubirea lui Cristos suntem în pace şi devenim martori şi constructori de pace.

– Ce amintiri şi experienţe frumoase aveţi din timpul când aţi fost asistent general al FIAC (1991-1996)?

Încep cu o intuiţie profetică a cardinalului Pironio, a cărui proces de beatificare este în curs. Acţiunea Catolică, spre deosebire de mişcări, nu poate fi o asociaţie universală pentru că este legată de dieceze, de proprii episcopi şi de conferinţa episcopilor din diferite ţări. Trebuia să se găsească o modalitate de legătură între asociaţii. S-a găsit aceasta: la doi trei ani să se reunească diferite asociaţii naţionale pentru a vedea împreună problemele care privesc Acţiunea Catolică în general şi în particular din propriile ţări. La început erau 5-6 asociaţii naţionale. Acum văd că au depăşit numărul de 35. Nu pot să nu-mi amintesc de întâlnirile care au fost în Madrid (Spania), Malta, Viena (Austria), Argentina. Acestea mi-au rămas mai mult la suflet. Vedeam cu de fiecare dată, adunare după adunare, se cimenta acel obiectiv pe care Forumul şi-l propunea: de a fi un liant între diferitele asociaţii.

– În întâlnirea de la Iaşi (22-26 august) s-a vorbit mult despre misiunea laicilor. În opinia dvs. cum se concretizează rolul laicului, mai întâi în Biserică şi apoi în societate?

Este bine de amintit cum Conciliul Vatican II a pus în lumină demnitatea rolul laicilor atât în Biserică cât şi în societate. Trebuie să spun că, având şi documentele ulterioare precum Christi fideles laici a lui Ioan Paul al II-lea, învăţăturile bogate ale Conciliului nu totdeauna au fost puse în practică. Sunt recunoscător lui Benedict al XVI-lea că în mesajul trimis întrunirii de la Iaşi a precizat că laicii nu sunt simplii colaboratori, dar coresponsabili în viaţa şi misiunea Bisericii, împreună cu preoţii şi cu ceilalţi. Eu cred că într-un mod deosebit astăzi multe roluri preoţeşti care nu aparţin neapărat lor trebuie să fie desfăşurate de laici, în aşa fel ca preoţii să-şi poată desfăşura slujirea lor preoţească cu mai multă serenitate. Adică laicii să facă ceea ce le aparţine şi noi, preoţii, să facem ceea ce ţine de noi. În Biserică sunt diferite slujiri laicale şi este bine ca acestea să fie promovate, evitând un risc pe care deja Ioan Paul al II-lea îl scotea în evidenţă: clericalizarea laicilor şi laicizarea preoţilor. Apoi laicii au un rol foarte important în societate, în toate realităţile temporale: familie, şcoală, cultură, artă, muncă, politică. Actualul pontif nu oboseşte să spună că şi în politică este nevoie de oameni noi, de persoane capabile să poarte valorile fundamentale ale evangheliei în inima societăţii, întrucât între valorile autentic umane şi valorile creştine nu este diferenţă. În măsura în care se realizează aceste valori în societate, aceasta devine mai bună, găsindu-şi loc tot mai mult dreptatea, fraternitatea, solidaritatea.

– Aţi vorbit la întâlnirea de la Iaşi, aţi prezidat şi aţi ţinut cuvântul de învăţătură la Liturghia de încheiere a Adunării Generale din catedrală (duminică, 26 august). Care a fost mesajul dvs. pentru întâlnirea de la Iaşi?

Plecând de la cuvântul lui Dumnezeu, am vorbit despre importanţa fundamentală a întâlnirii cu Cristos pentru a putea fi mesageri ai noii evanghelizări. Noua evanghelizare, deja indicată de Ioan Paul al II-lea şi reluată de Benedict al XVI-lea, nu înseamnă a anunţa o nouă evanghelie, dar a anunţa o evanghelie neschimbată unei societăţi care trece prin profunde schimbări, cu un nou entuziasm şi cu sfinţenia vieţii. Sfinţenia este cea care face misionari rodnici şi credibili, şi asta mi se pare foarte important. Întreaga activitate a Bisericii şi a Acţiunii Catolice stă în angajarea fiecăruia dintre noi de a tinde la sfinţenia la care toţi suntem chemaţi. Am subliniat apoi ca trebuie să fim vestitori plini de bucurie ai evangheliei, senini, curajoşi, fără teamă, fără rezerve, fără mimetisme, fără a reduce evanghelia la ceea ce omul de astăzi vrea, cum spunea şi sfântul Paul. El nu a modelat evanghelia după loc, în schimb a prezentat-o cum Domnul i-a dat-o. Pentru a aceasta trebuie s-o anunţăm în comuniune, adică în colaborare şi în coresponsabilitate cu toţi. Dacă apostolatul individual e obligatoriu pentru toţi şi pentru fiecare, apostolatul asociativ este mai bogat şi mai rodnic.

– Se vorbeşte mult de noua evanghelizare, de rolul laicului în Biserică şi în societate, dar, în multe ţări, se constată o scădere a numărului celor care merg la Liturghia duminicală. Cum vedeţi viitorul Bisericii?

Din păcate, o spun cu amărăciune, lucrurile stau aşa. Nu peste tot lucrurile stau aşa. Nu ştiu cum este în România, dar văd că în Italia numărul creştinilor care participă duminica la Liturghie se micşorează. Cu siguranţă, acest fapt este un semn al unei credinţe sărăcite, imature, nefondată pe cuvântul lui Dumnezeu şi pe adevărurile de credinţă. Iată pentru ce papa insistă foarte mult în Anul Credinţei la o întoarcere la cuvântul lui Dumnezeu. Invitaţia pe care o face este aceasta: să găsim în fiecare zi puţin timp, chiar şi cinci minute, să luăm în mâini Biblia, în special Evanghelia, şi să citim un pasaj întrebându-ne ce anume îmi spune mie sau ne spune nouă Domnul, astăzi, în acest timp. Cuvântul lui Dumnezeu care este mereu rodnic va schimba viaţa noastră. Este necesar să cunoaştem şi învăţăturile Bisericii, deoarece cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi interpretat, aşa cum cred unii, după propria gândire. Isus a dorit să ne dea siguranţă, spunându-le apostolilor: „Cine vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă”, dându-i lui Petru, capul apostolilor, şi succesorilor săi, astăzi Benedict al XVI-lea, mandatul de a ne confirma în credinţă şi pe noi, episcopii. Iată de ce papa spune că este timpul de a lua în mâini Catehismul Bisericii Catolice, dorit de Ioan Paul al II-lea, sau cel puţin Compendiul Catehismului Bisericii, dorit de acelaşi papă şi publicat de actualul pontif. În acest fel, creştinii vor cunoaşte toate adevărurile credinţei, aşa cum le învaţă Biserica.

– Se vor împlini 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II. Cum credeţi că a fost receptat Conciliul în timpul care a trecut şi ce mai este de făcut pentru a fi înţeles mai bine? Pun această întrebare şi pentru că dvs. aţi scris o carte despre Conciliu.

Am scris mult despre Conciliu, pentru că l-am trăit ca preot, apoi l-am cultivat şi l-am aprofundat ca episcop. În special în anii în care am călătorit prin Italia şi în afară ca asistent al Acţiunii Catolice trebuia să fiu mereu la zi cu Conciliul şi cu documentele postconciliare. Cred că trebuie să fie mereu citit, aprofundat şi interpretat corect de noi, catolicii. Am spus interpretat corect, pentru că, din păcate, şi din partea catolicilor s-a gândit şi s-a scris că documentele Conciliului Vatican II au însemnat o ruptură cu învăţătura precedentă a Bisericii. Papa s-a delimitat de această interpretare de ruptură. Interpretarea corectă este de reînnoire şi de continuitate. Dorinţa este ca după 50 de ani, în Anul Credinţei, textele conciliare să se întoarcă în mâinile tuturor creştinilor pentru a fi citite, cunoscute, aprofundate şi în special puse în practică.

– Aţi făcut referinţă la Anul Credinţei. Peste puţin timp (octombrie) va fi proclamat. Cum se poate trăi mai bine acest an?

Redescoperind propria credinţă, fascinaţia şi frumuseţea acesteia. Pentru aceasta papa îndeamnă, şi o fac şi eu cu bucurie, de a recita în fiecare zi Crezul, deoarece acesta este sinteza tuturor adevărurilor fundamentale ale credinţei. A-l recita în fiecare zi nu numai că ne aminteşte de aceste adevăruri, dar ne dă şi bucuria de a fi creştini, pentru că ni-l prezintă pe Dumnezeu ca trinitate, ne prezintă drumul nostru pământesc care se îndreaptă nu spre nimic, dar spre întreaga veşnicie.

– În final, Eminenţă, vă rog să lăsaţi un mesaj pentru ascultătorii de la radio sau pentru cititorii care se vor opri asupra acestor rânduri.

Mesajul meu este să asculte radio şi prin radio să fie mereu întăriţi în credinţă. Eu cred că atunci când se transmit astfel de mesaje, oamenii ascultă. Radio Uno Italia, de exemplu, m-a rugat să fac pentru fiecare miercuri un gând de două minute şi jumătate. Trebuie să spun că e necesar să mă pregătesc mai mult pentru două minute şi jumătate decât pentru o omilie obişnuită, pentru că este vorba de a concentra totul. Pot să spun însă că cei care ascultă o fac cu bucurie, pentru că un mesaj scurt în fiecare săptămână devine o invitaţie nu numai de a redescoperi credinţa, dar în special o invitaţie de a gusta bucuria credinţei.

Vă mulţumesc mult, Eminenţă, pentru răspunsurile date.

Pr. Cornel Cadar

Omilia Emineței Sale Salvatore Cardinal De Giorgi

Omilia Liturghiei de încheiere a Forumului Internațional al Acțiunii Catolice – duminică, 26 august 2012

1. Doamne, la cine vom merge? Tu ai cuvintele vieţii veşnice iar noi am crezut şi ştim că tu eşti Sfântul lui Dumezeu.

Afirmaţia de credinţă, de încredere, de fidelitate izvorâtă din inima lui Simon Petru ca răspuns la întrebarea provocatoare a lui Isus – ca şi concluzie a discursului despre pâinea vieţii – se naşte din senin chiar şi în inima noastră la finalul celei de-a VI-a Adunări a Forumului Internaţional al Acţiunii Catolice, găzduită cu ospitalitate evanghelică de Sfânta Biserică din Iaşi, căreia îi mulţumim în persoana zelosului Păstor, PS Petru Gherghel, în dinamica Acţiunii Catolice diecezane, în asociaţile parohiale şi în credincioşii prezenţi aici.

Zilele acestea am trăit experienţa pascală a celor doi ucenici din Emaus, într-un climat de rugăciune, de studiu şi de fraternitate bucuroasă, plin de speranţă. Am simţit prezenţa vie a lui Isus cel Înviat în mijlocul nostru.

Ni s-a adresat cuvântul său de viaţă prin ceea ce am trăit, spus, ascultat, dar mai ales prin Mesajul cel luminos al Vicarului său pe pământ, Sfântul Părinte Benedct al XVI-lea, căruia îi reînnoim cu recunoştinţă afecţiunea noastră filială dar şi fidelitatea la Magisterul său.

L-am contemplat şi recunoscut mereu nou în frângerea pâinii Euharistiei, formă dădătoare de comuniune şi forţă care propulsează misiunea Bisericii, care astăzi îşi propune mai ales evanghelizarea pentru promovarea credinţei.

Ne-a fost încredinţată această misiune de către fericitul Ioan Paul al II-lea acum douăzeci de ani când, prin inspiraţia extraordinară a neuitatului Serv al lui Dumnezeu Card. Eduardo Pironio, a fost instituit Forumul, care cu focul viu al Spiritului se vede extinzându-se în inima Bisericilor particulare în slujba lumii.

Ne-a fost reîncredinţată prin încrederea Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea care – cu privire la cea de-a XIII-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor pentru Noua Evanghelizare şi a Anului Credinţei ce se va desfăşura în octombrie – cheamă toate grupările ecleziale să se implice în această acţiune cu harul specific propriei identităţi.

Este semnificativ, iar pentru voi şi stimulant, faptul că în Instrumentum laboris al Sinodului în grupările laicale se citează o dată doar Acţiunea Catolică.

La apelul Papei, Forumul i-a adresat datoratul răspuns, îndreptând atenţia asupra acestor două evenimente de har, cu referire particulară la rolul specific pe care A.C. şi-l propune în virtutea vocaţiei sale particulare, a carismei sale speciale şi al slujirii singulare, precizate de Magisterul Conciliar şi postconciliar, subliniate de sfântul Părinte, pe care nu trebuie să le uităm.

Le-aţi tratat cu competenţa doctrinală şi pasiunea eclezială care vă caracterizează, într-un dialog deschis, senin, constructiv. Şi nu le voi re-evoca acum.

 2. – Mă limitez doar – la lumina cuvântului lui Dumnezeu pe care tocmai l-am ascultat – să subliniez unele condiţii şi cerinţe fundamentale pentru credibilitatea şi eficacitatea noii evanghelizări, atât la nivel personal cât şi la nivel asociativ.

Prima este fidelitatea la Botezul nostru, care construieşte poarta credinţei de la care a început itinerariul sfinţeniei spre poarta gloriei.

Prima lectură este pusă sub semnul actului de fidelitate spre Dumnezeul legământului cerut de Iosua către toate triburile lui Israel după trecerea Iordanului şi înante de a intra în pământul promis: slujirea Dumnezeului părinţilor sau zeilor străini.

La profesiunea clară şi hotărâtă: “Cât despre mine şi casa mea îl vom sluji pe Domnul”, îi reverberează ecoul răspunsului la fel de clar şi hotărât al poporului: “Şi noi îi vom sluji Domnului, pentru că este Dumezeul nostru”. Acesta este răspunsul credinţei noastre.

Iar dacă Iosua era preocupat de posibila contaminare a credinţei părinţilor care au avut contacte cu popoarele idolatre, şi Biserica este la fel de preocupată cu privire la provocările pe care culturile supremaţiei le propun mereu şi persuasiv contra credinţei noastre. Gândiţi-vă la secularismul agnostic şi ştiinţific, care îl pune pe Dumnezeu în paranteză şi îl induce pe om să aibă un trai ca şi cum Dumnezeu nu ar exista; la materialismul lumesc preocupat doar de prevalenţa bunăstprii materiale, la relativismul etic nihilist, permisiv şi libertin.

Nu putem însă să notăm cu amărăciune că mai ales în Ţările cu un creştinism străvechi credinţa multor creştini apare obosită, demotivată, pâlpâindă sau stinsă atât din cauza unei prea puţine cunoaşteri a adevărului credinţei (este vorba despre analfabetismul religios) cât şi din cauza fracturii dintre credinţă şi viaţă.

 3. Sunt provocări care trebuie înfruntate mai ales încredinţându-ne în harul nesecat al Domnului Isus, Autorul perfecţiunii credinţei, de invocat mereu în rugăciune, prima dintre clasicele şi mereu validele misiuni ale A.C.: rugăciune, studiu, acţiune şi sacrificiu.

El este cel care ne-a chemat, consacrat şi trimis pentru a colabora cu El în misiunea neobosită pentru mântuire, făcându-ne participanţi prin Botez la tripla sa slujire, sacerdotală, profetică şi regală: un dar de iubire, care este o misiune de iubire pentru toţi.

El este Evanghelia perpetuă, neschimbată şi eternă pe care suntem chemaţi să o cunoaştem mai profund, să o celebrăm cu mai multă credinţă, să o trăim mai coerent şi să vestim mereu cu entuziasm nou într-o lume care schimbă profund şi rapid, în contextul globalizării, caracterizată de închideri şi refuzuri, de moduri de gândire şi de trăire care sunt departe de Dumnezeu, dar şi de deschidere şi posibilităţi noi de vestire pe care nu le putem ignora: tocmai de aceea Papa ne-a spus să fim atenţi la semnele timpurilor pentru a fi mereu “laboratorul ‘globalizării solidarităţii’ şi a dragostei”.

Suntem chemaţi să-l vestim cu ardoare nouă, cu metode noi, cu expresii noi, pentru a-l face cunoscut pe Cristos oamenilor, pentru a-i face să se întâlnească cu El şi să redescopere frumuseţea, fascinaţia şi noutatea mereu nouă a Evangheliei sale.

4. Nu putem însă să-i ajutăm pe fraţii noştri să-l întâlnească pe Cristos dacă noi nu l-am fi întâlnit deja. Acesta este mesajul din Emaus. Întâlnirea celui Înviat înseamnă, precum cei doi ucenici, să ne lăsăm luminaţi şi hrăniţi de El, care în aceste duminici s-a prezentat ca şi pâinea de viaţă coborâtă din cer, pâinea cuvântului său care schimbă inima omului şi pâinea în trupul său, dăruindu-i viaţă din belşug.

“În el – scria Papa în Scrisoarea cu ocazia începutului Anului Sfânt – se află împlinirea oricărui travaliu şi suspinări a inimii omeneşti. Bucuria iubirii, răspunsul la drama suferinţei şi a durerii, puterea iertării în faţa jignirii primite şi izbânda vieţii în faţa golului morţii, totul îşi găseşte împlinirea în misterul Întrupării sale, în a se face om, în împărtăşirea cu noi a slăbiciunii omeneşti pentru a o transforma prin puterea Învierii sale”.

Aşadar doar El trebuie să fie vestit, doar pe El trebuie să-l întâlnim şi să-l facem să se întâlnească prin dinamismul şi bucuria celor doi ucenici din Emaus, cu bucuria neoprită a Cincizecimii.

5. Suntem chemaţi, de asemenea, să vestim Evanghelia sa, cu credinţă, integral, fără compromisuri, fără rezerve, fără a o modela pe om, aşa cum scria Sfântul Paul galatenilor.

Examplul ni l-a dat Isus în Capernaum. Chiar dacă cuvântul său pare dur în faţa mulţimii care nu a înţeles semnificaţia înmulţirii pâinilor, chiar dacă mulţi dintre ucenicii săi l-au abandonat, el nu face rabat de la adevărul anunţat, ci îl repropune cu putere şi îl precizează în mod riguros astfel încât îi provoacă chiar şi pe însăşi apostolii săi.

Ca şi evanghelizatori, nu putem să preferăm opiniile noastre în locul adevărului Evangheliei, aşa cum sunt garantate de Magisterul Bisericii, care este unicul interpret autentic cu privirea la acestea, aşa cum a vrut Domnul.

Fidelitatea Magisterului Bisericii este o caracteristică splendidă a Acţiunii Catolice, care în misiunea sa de nouă evanghelizare trebuie să strălucească cât mai clar şi exemplar.

Gândiţi-vă, spre exemplu, la Evanghelia căsătoriei şi a familiei, al cărui mister şi cărei măreţie ne-au fost amintite de sfântul Paul în cea de-a doua lectură, ca şi participare şi manifestare a iubirii lui Cristos pentru Biserică…

Din păcate astăzi valorile sale sunt puse sub semnul dubiului chiar şi de către creştini, care se unesc sau se asociază cu cei care ar vrea să pună în ilegitimitate familia – separând-o de fundamentul său natura, şi pentru noi sacramental – căsătoria, uniunea de nedesfăcut a unui bărbat şi a unei femei pentru o comuniune de viaţă şi de iubire după proiectul lui Dumnezeu, care nu se poate altera fără a alterarea şi compromiterea societăţii însăşi.

6. De asemenea, suntem chemaţi să anunţăm Evanghelia, nu singuri ci împreună, împreună cu toate componentele diferite ale Bisericii, cu harul comuniunii care dă credibilitate ştirii cu puterea co-participării şi a co-responsabilităţii care o face atractivă şi eficientă, aşa cum a fost şi pentru prima comunitate creştină.

Aceasta este caracteristica cea mai eclezială a A.C. în care raporturile familiare dintre laici şi păstori, dorite de către Conciliu şi subliniate de Sfântul Părinte pentru o mai mare eficienţă a misiunii, au ganaţia unei istorii îndelungare, consolidate de exemplul laicilor şi a păstorilor sfinţi.

7. Dacă eficacitatea evanghelizării depinde mai ales de harul celui care ne-a trimis, credibilitatea sa depinde de mărturia celor care am fost trimişi, de sincera şi perseverenta înclinaţie spre sfinţenia la care suntem chemaţi cu toţii în cele mai comune condiţii şi situaţii ale vieţii.

În această perspectivă Anul credinţei este o invitaţie la o atutentică şi reînnoită convertire la Domnul, pentru a păşi în acea viaţă nouă pe care am primit-o prin Botez şi care plăsmuieşte întreaga noastră existenţă umană spre noutatea radicală a învierii, a unei iubiri primite în dar: tocmai de aceea trebuie să fie dăruită ca şi experienţă de har şi bucurie.

Locurile privilegiate ale sfinţirii voastre ca şi laici sunt aceleaşi cu cele ale misiunii voastre: toate realităţile temporare, de animat în mod creştin, precum familia, cultura, munca, economia, sportul, precum şi, în mod particular astăzi, politica. Voi vă sfinţiţi în lume şi pentru lume, fără a ieşi din lume, însă fără a fi ai lumii.

Ne-a amintit acest lucru chiar Papa în Mesajul său: “Chemaţi astăzi pentru a reînnoi misiunea de a păşi pe calea sfinţeniei … oferiţi-vă disponibilitatea pentru participarea la toate nivelurile vieţii sociale, culturale şi politice, având mereu în vedere binele comun”.

Ne-a transmis acest lucru acum câteva zile prin Mesajul către A.C. din Argentina la Radio Vatican: “Grupurile noastre sunt săli de gimnastică pentru sfinţenie. Fiţi generoşi, primitori şi solidari şi mai ales comunicatori ai frumuseţii credinţei” pentru a “contribui la crearea unei culturi populare, de larg acces, pozitivă pentru a forma persoane responsabile, capabile de a se implica în slujba Ţării”.

Tocmai de aceea Scrisoarea adresată cu ocazia începutului Anului Credinţei ne invită să ne fixăm privirea “spre cei care prin credinţă, de-a lungul veacurilor, oameni şi femei de toate vârstele, au mărturisit frumuseţea urmăririi Domnului Cristos acolo unde erau chemaţi să mărturisească fiinţa lor de creştini: în familie, la serviciu, în viaţa publică, în exercitarea carismelor şi a slujirilor la care su fost chemaţi”. Istoria Acţiunii Catolice este bogată în aceste mărturii de credinţă, formate în şcoala de sfinţenie laicală.

Îmi permit doar să mai amintesc faptul că ultimul înscris în rândul Fericiţilor în 29 aprilie a anului trecut, italianul Giuseppe Toniolo, născut în Treviso în anul 1845 şi mort în Pisa în anul 1918, a cărei figură mi-a apărut în aceste zile ca fiind în uniune cu fiecare dintre voi.

Apostol al familiei (ca soţ exemplar şi părinte a şapte copii),  al catedrei (ca şi docent de înalt prestigiu) şi al vieţii publice (ca şi fondator al A.C. şi animator al mişcării catolice în Italia), se impune spre admiraţia noastră pentru credinţa sa de neclintitit în Biserică, pentru entuziasmul său în apostolat, pentru implicarea sa constructivă şi competentă din punct de vedere cultural şi social, dar mai ales pentru viaţa sa interioară şi dorinţa sa de sfinţenie care îl făcea să spună: “Vreau să fiu sfânt”. Şi urmărind o înţeleaptă regulă de viaţă spirituală – care pare să corespundă, anticipând, ceea ce se sugerează în Decretul Apostolicam Actuositatem şi în Exhortaţia Christifideles laici, a şi reuşit să devină.

Acestea, prin mijlocirea Fecioarei Maria, Steaua noii evanghelizări şi Regina Acţiunii Catolice, le cer Domnului prin această jertfă a sa şi v-o doresc din inimă vouă şi mie.