Cardinalul Salvatore de Giorgi: Redescoperiţi frumuseţea credinţei

Interviu cu ES cardinal Salvatore De Giorgi 

– Eminenţă, vă mulţumesc pentru disponibilitatea de a răspunde la câteva întrebări. Pentru început, v-aş ruga să faceţi o scurtă incursiune în istoria dvs. personală.

Am 82 de ani. M-am născut în Italia, în Puglia, în Vernole (Lecce) la 6 septembrie 1930. Am intrat în seminar la 11 ani, în anul 1941, şi am fost hirotonit preot în anul 1953. Am avut diferite misiuni în dieceză. Din anul 1958 am fost numit paroh într-o parohie nouă, undeva la periferie. În anul 1973, după 20 de ani preoţie, Paul al VI-lea m-a numit episcop auxiliar de Oria, o dieceză din Puglia, în provincia Brindisi. În anul 1978 am devenit episcop titular. După trei ani, în anul 1981, Ioan Paul al II-lea m-a transferat la Foggia ca arhiepiscop, inclusiv pentru două dieceze mici din Puglia. Papa a vizitat Foggia şi după trei luni m-a transferat în Arhidieceza de Taranto. După doi ani şi jumătate, când credeam că o să rămân mai mult în arhidieceză, am fost chemat la Roma pentru a fi numit asistent general al Acţiunii Catolice Italiene. În anul 1991 am devenit şi asistent general al Forumului Internaţional al Acţiunii Catolice, misiune care, conform Statutului, este de maxim două ori pentru trei ani. Astfel, în anul 1996, papa m-a numit arhiepiscop de Palermo, în Sicilia. În anul 1998 am fost ales cardinal al Bisericii Catolice. Conform normelor, la vârsta de 75 de ani am făcut cerere de retragere din misiunea de arhiepiscop de Palermo, iar acum sunt la Roma în serviciul papei.

– Aveţi o istorie bogată cu multe misiuni. Ce vor să spună cuvintele pe care le-aţi ales ca moto pe stema episcopală: „In caritate pax” („În dragoste pace”)?

Erau pe atunci timpuri dificile, chiar şi pentru Biserică. Existau contestări peste tot. Anii 1963. Am dorit să pun pe stema mea un mesaj, mai întâi pentru mine şi apoi pentru aceia pe care trebuia să-i slujesc şi să-i iubesc. Pacea înseamnă întotdeauna iubirea lui Cristos. Când trăim în iubirea lui Cristos suntem în pace şi devenim martori şi constructori de pace.

– Ce amintiri şi experienţe frumoase aveţi din timpul când aţi fost asistent general al FIAC (1991-1996)?

Încep cu o intuiţie profetică a cardinalului Pironio, a cărui proces de beatificare este în curs. Acţiunea Catolică, spre deosebire de mişcări, nu poate fi o asociaţie universală pentru că este legată de dieceze, de proprii episcopi şi de conferinţa episcopilor din diferite ţări. Trebuia să se găsească o modalitate de legătură între asociaţii. S-a găsit aceasta: la doi trei ani să se reunească diferite asociaţii naţionale pentru a vedea împreună problemele care privesc Acţiunea Catolică în general şi în particular din propriile ţări. La început erau 5-6 asociaţii naţionale. Acum văd că au depăşit numărul de 35. Nu pot să nu-mi amintesc de întâlnirile care au fost în Madrid (Spania), Malta, Viena (Austria), Argentina. Acestea mi-au rămas mai mult la suflet. Vedeam cu de fiecare dată, adunare după adunare, se cimenta acel obiectiv pe care Forumul şi-l propunea: de a fi un liant între diferitele asociaţii.

– În întâlnirea de la Iaşi (22-26 august) s-a vorbit mult despre misiunea laicilor. În opinia dvs. cum se concretizează rolul laicului, mai întâi în Biserică şi apoi în societate?

Este bine de amintit cum Conciliul Vatican II a pus în lumină demnitatea rolul laicilor atât în Biserică cât şi în societate. Trebuie să spun că, având şi documentele ulterioare precum Christi fideles laici a lui Ioan Paul al II-lea, învăţăturile bogate ale Conciliului nu totdeauna au fost puse în practică. Sunt recunoscător lui Benedict al XVI-lea că în mesajul trimis întrunirii de la Iaşi a precizat că laicii nu sunt simplii colaboratori, dar coresponsabili în viaţa şi misiunea Bisericii, împreună cu preoţii şi cu ceilalţi. Eu cred că într-un mod deosebit astăzi multe roluri preoţeşti care nu aparţin neapărat lor trebuie să fie desfăşurate de laici, în aşa fel ca preoţii să-şi poată desfăşura slujirea lor preoţească cu mai multă serenitate. Adică laicii să facă ceea ce le aparţine şi noi, preoţii, să facem ceea ce ţine de noi. În Biserică sunt diferite slujiri laicale şi este bine ca acestea să fie promovate, evitând un risc pe care deja Ioan Paul al II-lea îl scotea în evidenţă: clericalizarea laicilor şi laicizarea preoţilor. Apoi laicii au un rol foarte important în societate, în toate realităţile temporale: familie, şcoală, cultură, artă, muncă, politică. Actualul pontif nu oboseşte să spună că şi în politică este nevoie de oameni noi, de persoane capabile să poarte valorile fundamentale ale evangheliei în inima societăţii, întrucât între valorile autentic umane şi valorile creştine nu este diferenţă. În măsura în care se realizează aceste valori în societate, aceasta devine mai bună, găsindu-şi loc tot mai mult dreptatea, fraternitatea, solidaritatea.

– Aţi vorbit la întâlnirea de la Iaşi, aţi prezidat şi aţi ţinut cuvântul de învăţătură la Liturghia de încheiere a Adunării Generale din catedrală (duminică, 26 august). Care a fost mesajul dvs. pentru întâlnirea de la Iaşi?

Plecând de la cuvântul lui Dumnezeu, am vorbit despre importanţa fundamentală a întâlnirii cu Cristos pentru a putea fi mesageri ai noii evanghelizări. Noua evanghelizare, deja indicată de Ioan Paul al II-lea şi reluată de Benedict al XVI-lea, nu înseamnă a anunţa o nouă evanghelie, dar a anunţa o evanghelie neschimbată unei societăţi care trece prin profunde schimbări, cu un nou entuziasm şi cu sfinţenia vieţii. Sfinţenia este cea care face misionari rodnici şi credibili, şi asta mi se pare foarte important. Întreaga activitate a Bisericii şi a Acţiunii Catolice stă în angajarea fiecăruia dintre noi de a tinde la sfinţenia la care toţi suntem chemaţi. Am subliniat apoi ca trebuie să fim vestitori plini de bucurie ai evangheliei, senini, curajoşi, fără teamă, fără rezerve, fără mimetisme, fără a reduce evanghelia la ceea ce omul de astăzi vrea, cum spunea şi sfântul Paul. El nu a modelat evanghelia după loc, în schimb a prezentat-o cum Domnul i-a dat-o. Pentru a aceasta trebuie s-o anunţăm în comuniune, adică în colaborare şi în coresponsabilitate cu toţi. Dacă apostolatul individual e obligatoriu pentru toţi şi pentru fiecare, apostolatul asociativ este mai bogat şi mai rodnic.

– Se vorbeşte mult de noua evanghelizare, de rolul laicului în Biserică şi în societate, dar, în multe ţări, se constată o scădere a numărului celor care merg la Liturghia duminicală. Cum vedeţi viitorul Bisericii?

Din păcate, o spun cu amărăciune, lucrurile stau aşa. Nu peste tot lucrurile stau aşa. Nu ştiu cum este în România, dar văd că în Italia numărul creştinilor care participă duminica la Liturghie se micşorează. Cu siguranţă, acest fapt este un semn al unei credinţe sărăcite, imature, nefondată pe cuvântul lui Dumnezeu şi pe adevărurile de credinţă. Iată pentru ce papa insistă foarte mult în Anul Credinţei la o întoarcere la cuvântul lui Dumnezeu. Invitaţia pe care o face este aceasta: să găsim în fiecare zi puţin timp, chiar şi cinci minute, să luăm în mâini Biblia, în special Evanghelia, şi să citim un pasaj întrebându-ne ce anume îmi spune mie sau ne spune nouă Domnul, astăzi, în acest timp. Cuvântul lui Dumnezeu care este mereu rodnic va schimba viaţa noastră. Este necesar să cunoaştem şi învăţăturile Bisericii, deoarece cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi interpretat, aşa cum cred unii, după propria gândire. Isus a dorit să ne dea siguranţă, spunându-le apostolilor: „Cine vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă”, dându-i lui Petru, capul apostolilor, şi succesorilor săi, astăzi Benedict al XVI-lea, mandatul de a ne confirma în credinţă şi pe noi, episcopii. Iată de ce papa spune că este timpul de a lua în mâini Catehismul Bisericii Catolice, dorit de Ioan Paul al II-lea, sau cel puţin Compendiul Catehismului Bisericii, dorit de acelaşi papă şi publicat de actualul pontif. În acest fel, creştinii vor cunoaşte toate adevărurile credinţei, aşa cum le învaţă Biserica.

– Se vor împlini 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II. Cum credeţi că a fost receptat Conciliul în timpul care a trecut şi ce mai este de făcut pentru a fi înţeles mai bine? Pun această întrebare şi pentru că dvs. aţi scris o carte despre Conciliu.

Am scris mult despre Conciliu, pentru că l-am trăit ca preot, apoi l-am cultivat şi l-am aprofundat ca episcop. În special în anii în care am călătorit prin Italia şi în afară ca asistent al Acţiunii Catolice trebuia să fiu mereu la zi cu Conciliul şi cu documentele postconciliare. Cred că trebuie să fie mereu citit, aprofundat şi interpretat corect de noi, catolicii. Am spus interpretat corect, pentru că, din păcate, şi din partea catolicilor s-a gândit şi s-a scris că documentele Conciliului Vatican II au însemnat o ruptură cu învăţătura precedentă a Bisericii. Papa s-a delimitat de această interpretare de ruptură. Interpretarea corectă este de reînnoire şi de continuitate. Dorinţa este ca după 50 de ani, în Anul Credinţei, textele conciliare să se întoarcă în mâinile tuturor creştinilor pentru a fi citite, cunoscute, aprofundate şi în special puse în practică.

– Aţi făcut referinţă la Anul Credinţei. Peste puţin timp (octombrie) va fi proclamat. Cum se poate trăi mai bine acest an?

Redescoperind propria credinţă, fascinaţia şi frumuseţea acesteia. Pentru aceasta papa îndeamnă, şi o fac şi eu cu bucurie, de a recita în fiecare zi Crezul, deoarece acesta este sinteza tuturor adevărurilor fundamentale ale credinţei. A-l recita în fiecare zi nu numai că ne aminteşte de aceste adevăruri, dar ne dă şi bucuria de a fi creştini, pentru că ni-l prezintă pe Dumnezeu ca trinitate, ne prezintă drumul nostru pământesc care se îndreaptă nu spre nimic, dar spre întreaga veşnicie.

– În final, Eminenţă, vă rog să lăsaţi un mesaj pentru ascultătorii de la radio sau pentru cititorii care se vor opri asupra acestor rânduri.

Mesajul meu este să asculte radio şi prin radio să fie mereu întăriţi în credinţă. Eu cred că atunci când se transmit astfel de mesaje, oamenii ascultă. Radio Uno Italia, de exemplu, m-a rugat să fac pentru fiecare miercuri un gând de două minute şi jumătate. Trebuie să spun că e necesar să mă pregătesc mai mult pentru două minute şi jumătate decât pentru o omilie obişnuită, pentru că este vorba de a concentra totul. Pot să spun însă că cei care ascultă o fac cu bucurie, pentru că un mesaj scurt în fiecare săptămână devine o invitaţie nu numai de a redescoperi credinţa, dar în special o invitaţie de a gusta bucuria credinţei.

Vă mulţumesc mult, Eminenţă, pentru răspunsurile date.

Pr. Cornel Cadar